La coada, e mare veselie. Desi, daca ma gandesc mai bine, e chiar trist. M-am pus in rand, disciplinata, alaturi de alti multi jurnalisti din toate tarile, cu o ora si jumatate inainte sa inceapa proiectia in avanpremiera a lui Fifty Shades of Grey. E trist pentru ceea ce spune toata treaba asta despre lume si profesia noastra. Nimeni nu vrea sa fie aici, nimeni n-a citit cartea (sau, ma rog, nu recunoaste). 

Singurul motiv pentru care se ingramadesc la film, e pentru ca ziarele sau site-urile lor vor sa acopere, cu o zi inainte de premiera mondiala, lansarea in cinema a acestui fenomen popular. In lumea de azi a jurnalismului instant si a blogarelii, obsesia prevalenta e acea “sa fii primul, chiar si cu un sfert de ora inainte de restul.”  “Dar as putea sa scriu despre ultima capodopera taiwaneza / croata / romaneasca…”. “Nu ne intereseaza. Publicul nostru vrea sa stie despre Fifty”. 

De ce e trist pentru lume? Ei, bine, din 100 de milioane de motive (numarul de exemplare vandute ale cartii). Eu, una, n-am reusit sa trec de prima pagina, asa de descurajant mi s-a parut stilul doamnei E.L. James. Daca as fi avut ceva ingaduinta pentru scene de sex dubioase sau rizibile, n-am putut tolera, in schimb, calitatea infantila a “prozei”. 

Si nu sunt o snoaba literara, dimpotriva (am adorat best seller-uri ca Hunger Games sau Divergent). Insa, prin comparatie, Fifty face ca seria Twilight sa para Dickens. Dar la coada, oamenii sunt hotarati sa se amuze: n-au de gand sa se lase deprimati de faptul ca sunt fortati sa-si risipeasca aproape 4 ore din viata ca sa vada o catastrofa anuntata. Tot ce spera e ca va fi atat de prost, incat sa fie bun. Ei bine? Au non-fanii Fifty Shades macar aceasta consolare? Nu prea. 

Da, filmul e in multe locuri ridicol si de un umor involuntar dar, cel mai grav, e al naibii de plictisitor. As putea lista cel putin 100 perechi de lucruri care au mai multa chimie decat protagonistii interpretati de Dakota Johnson si Jamie Dornan: o masina de cusut si un stalp de electricitate, etc etc. Nu ajuta nici faptul ca dominanta de culoare a peliculei e un albastru frigid. 

Si chiar voiam sa rad zdravan. Atunci cand, dupa o lunga asteptare, luminile s-au stins, cineva a strigat: “Oh, my God, is coming!!!”, starnind hohotele audientei. Insa dureaza apoape 50 de minute pana cand “actiunea” (in traducere, secventele de sex “kinky”) sa inceapa… “Finally!” Am urlat eu cand Jamie si-a scos tricoul si si-a expus bicepsii lucrati cu disperare. 

Regizoarea Sam Taylor-Johnson se straduieste mai mult decat ar fi meritat sursa literara sa construiasca o relatie si niste personaje (desi, in afara de protagonisti, toate celelalte sunt pur decorative), dar ansamblul nu functioneaza – story-ul implauzibil, de un simplism enervant, ii submineaza intentiile. Si sexul? Si aici trebuie sa va dezamagesc, pentru ca e vorba de un soft-porn cumintel si atat de artificios, incat nici nu pare deloc hot, ci estetizant ca o reclama la lenjerie intima. Daca vreti hardcore, mai bine vedeti Nymphomaniac sau La Vie D’Adele. 

“Banii inapoi!!!” – a mai tipat cineva la sfarsit, starnind din nou rasul general (proiectia era, evident, gratuita). Nici eu nu m-am ales cu mare lucru, dar am acum o teorie - probabil gresita - in legatura cu unul dintre marile mistere ale lumii moderne: popularitatea acestor romane. 

Ele ofera o doza picanta, dar safe, de transgresiune si de fantasma femeilor nitel plictisite, care n-au incercat niciodata practici S&M si n-au stiut vreodata ca si-ar dori asa ceva. In acelasi timp, le livreaza si o concluzie morala: un astfel de sex pervers, in afara normelor, nu duce decat la lucruri rele si spiritele sensibile pot fi zdrobite. Pe scurt, le excita, dar le si sperie simultatn, cat sa ramana multumite de viata lor intima actuala, cu doar un plus de escapism. 

Ceea ce m-a frapat este puritanismul mascat al povestii – pe undeva mi-a reaminitit de tonul unui roman de secolul XIX – cum ar fi Tess D’Uberville citat chiar in film: o ingenua e sedusa, siluita (aici constransa sa accepte jocuri sexuale dincolo de limita a ceea ce societatea considera “acceptabil”) si apoi distrusa de un bogatas pervers, obisnuit ca oamenii normali sa-i fie sclavi. Nu e prima, si nici ultima productie hollywoodiana care atrage atentia asupra consecintelor sexului “pervertit”, dupa ce incearca ipocrit sa ti-l vanda. 

Jamie Dornan, excelent in pielea unui serial killer in serialul BBC The Fall, are aici rolul unui miliardar cu afaceri nespecificate (jobul lui pare sa fie, in afara atragerii victimelor inocente in practici “bondage”, sa se uite, plictisit, pe fereastra biroului sau ridicol de fotogenic, aplasat in varful lumii, si sa-si soarba cafeaua primita de la o secretara supermodel). E groaznic – pare mereu constient cat de penibil ii e rolul.

Singura care iese cu demintatea intacta (si bravo ei!) e tocmai Dakota, pusa in cele mai jenante si delicate posturi (inclusiv sa fie singura care se schimonoseste de placere atunci cand e atinsa cu biciul). SI, totusi, cumva, reuseste sa para vulnerabila si reala. Sper doar ca numele ei sa nu fie legat pe vecie de aceasta trilogie.

Inchei aceasta cronica la cald amuzata si nu foarte – da, m-am distrat film, mai putin decat as fi sperat, dar am constientizat, inca o data, futilitatea meseriei mele: indiferent de ce as scrie eu sau toata sala ticsita de jurnalisti despre film, nimic nu-l va impiedica sa fie un succes urias. 

Pentru CineFan.ro de la Berlin, Anca Gradinariu.