"Cand mi-a spus Emi sa scriu despre filmul meu favorit eram convinsa ca am sa scriu despre Breaking the Waves si pasiunea mea pentru Lars von Trier. Ramane, totusi, filmul meu favorit. Nu stiu daca totul a inceput de la imagine sau de la faptul ca mi-a schimbat conceptia despre ce inseamna iubirea si sacrificiul, sau de la fascinatia pe care am avut-o ani de zile pentru figura lui Emily Watson.

Ideea este ca astazi am revazut Dupa Dealuri al lui Mungiu. Mi-au trebuit doi ani sa imi fac curajul de a revedea filmul asta, la fel cum atunci cand a avut premiera mi-au trebuit multe saptamani pana sa ma conving sa il vad. 

Imi aduc aminte ca am refuzat, pe rand, invitatia la conferinta de presa, premiera de gala si asa mai departe. Simteam ca are, cumva, sa ma schimbe si ca nu sunt pregatita inca. Asa ca asteptam, saptamanal, programele cinematografelor, ma asiguram ca inca mai ruleaza si imi spuneam: saptamana asta ma duc sa-l vad! Pana cand am vazut ca era ultima saptamana. Si m-am dus. La Sun Plaza, de la ora 12:45, intr-o zi de joi. In sala eram eu si inca 5 oameni, toti veniti singuri. 

Ce-mi place la filmul asta cel mai mult este ca nu e partinitor. Intr-o poveste atat de delicata, despre care s-au scris carti, articole, reportaje si dezbateri, Mungiu reuseste sa nu dea dreptate nimanui, sa nu judece pe nimeni, sa fie uman din toate sensurile posibile. 

Imi mai place ca este un film care poate fi despre orice. Pentru unii este un film despre religie, pentru altii este un film despre ipocrizia bisericii sau despre habotism, sau despre lesbiene. Pentru mine este un film despre singuratate. Despre cat de disperati putem deveni noi, oamenii, din teama de a nu ramane singuri. 

Stiu ca ma uitam fascinata la personajul Voichitei si imi era mila. Eram fascinata de ochii Cosminei Stratan si eram acolo, langa ea, incercand sa inteleg ce se intampla si sa aleg in locul ei. 

Am iesit din sala tremurand, mi-am aprins o tigara si mi-am dat seama ca, de fapt, as fi fost o Alina. Si ca personajul Cristinei Flutur este cel puternic dispus la toate sacrificiile si toata disperarea pentru a nu fi singura.

Sunt multe momente in filmul asta care raman in memorie. Eu nu pot sa ma gandesc decat la scena in care Alina se intoarce la familia adoptiva si incepe sa dea tot ce are pentru a putea fi, astfel, primita alaturi de Voichita, la manastire. Cum renunta la tot, repetand obsesiv niste replici in care nu crede.

Am revazut filmul astazi si am avut aceleasi sentimente, semn ca nu a fost o chestiune de stare sau de moment. Am reperat fiecare replica care sa imi confirme teoria despre disperarea de a ramane singur si imi dau seama ca este construit totul punct cu punct.

Cred ca Mungiu a stiut din start tot: cum o sa arate, ce o sa spuna, cum o sa spuna. Nu a avut nici o nesiguranta si a dus totul la capat asa cum a fost in mintea lui. Guillermo Arriaga a spus la  FILIT ca Mungiu este un geniu. Incep sa ii dau dreptate."