TIFF-ul abia incepuse, internetul nu avea viteza de azi, filmele noi ajungeau greu asa ca atunci cand aveam ocazia, ne inghesuiam la fiecare proiectie de film, in mod special la cele europene si independente.

Nu stiam nimic de filmul asta, era tarziu si eram obosit ca vazusem deja un alt lung metraj inainte. Filmul a inceput lent, putine actiuni se intamplau in poveste, putine replici erau rostite, asa ca multa lume a parasit sala. 

Recunosc ca si pe mine m-a batut gandul sa fac asta si probabil ca daca as fi iesit, n-as mai fi avut acelasi mod de a vedea cinema-ul. Pentru ca in seara aia am realizat ce impact are asupra mea o poveste simpla, povestita cu economie de mijloace (nu doar tehnice, ci si artistice). 

Dupa proiectie, pe scena a urcat Nuri Bilge Ceylan care a povestit cum a facut filmul, cu o echipa de doar cativa oameni, ca la o filmare studenteasca; lucru care m-a mirat, pentru ca pe generic observasem ca filmul avusese parte de finantari serioase. Era clar ca nici forma minimalista a filmului, nici productia minimala n-au fost impuse de conditiile financiare. Si asta mi-a deschis ochii, m-a facut sa privesc altfel cinema-ul. 

De atunci am revazut filmul de foarte multe ori, n-as sti sa zic de cate. Si de fiecare data ma gandesc cat noroc am avut ca n-am parasit sala".