"Legatura mea cu filmele regizorului francez Bruno Dumont a inceput candva prin 2007. Eram la TIFF, in Cluj, acasa la prietena mea, Alexandra, arheolog, un om care a vazut foarte multe filme de care poate eu nici n-am auzit si care tocmai urmarea filmele lui Dumont.
Tin minte ca, intr-una din zile, ea se uita la Twentynine Palms (2003). N-am apucat atunci sa ma uit la film sau sa citesc despre el, pentru ca, la fel ca de fiecare data cand ajung la TIFF, incercam sa “prind” cat mai mult din programul foarte bogat al festivalului, dar lucrurile pe care mi le-a povestit Alexandra despre film si regizorul lui m-au facut curioasa si mi-au ramas in minte.
Am vazut L’Humanité (1999) intr-o seara de iarna, impreuna cu Toma. A fost una dintre acele vizionari care iti schimba modul de a vedea lumea si, mai ales, filmele. Dupa L’Humanité, am vazut toate filmele lui Dumont si am facut cunostinta cu lumea lui, in care chipurile personajelor te amuza si te intristeaza in acelasi timp, in care spiritualul e adanc intiparit in material si in care supranaturalul e tesut simplu si firesc in cotidian.
Intr-o secventa reprezentativa pentru intreg filmul, politistul Pharaon si colegul sau din micul orasel din Pas-de-Calais nu reusesc sa-si porneasca masina de politie depasita, intr-o ambianta sonora de gaini care cotcodacesc, in timp ce pe deasupra capetelor lor trece un avion de lupta supersonic.
Cei doi incearca sa dezlege misterul uciderii unei fetite de 11 ani, insa nu reusesc sa descopere prea multe indicii, in cadrul unei anchete lente si anevoioase, care il poarta pe protagonist pana de cealalta parte a Canalului Manecii, unde calatoreste cu trenul de mare viteza Eurostar – care strabate suierand precum un vehicul venit din alt timp sau de pe alta planeta placidele campuri din nordul Frantei.
Intr-o relatie complicata cu vecina lui, Domino, Pharaon e departe de a fi vreun dur: monstruoasa crima pe care o cerceteaza il copleseste, amintindu-i de pierderea sotiei si a fiicei intr-un accident de masina.
Filmele lui Dumont sunt populate de chipuri fruste, expresive, care nu au nevoie de nicio explicatie pentru a transmite cine sunt si ce simt. Majoritatea actorilor sai sunt neprofesionisti, oameni simpli din orasele respective, care, pe ecran, devin memorabili. De cele mai multe ori, e de ajuns doar sa ii privesti cum privesc ca sa le intelegi trairile, sa fii hipnotizat, sedat, uimit, alaturi de ei, de dilemele imposibil de rezolvat ale vietii de zi cu zi.
Constructiile microcosmice, cu substanta antropologica, ale lui Dumont – ale carui filme au actiunea plasata, cu precadere, in nordul Frantei – sunt extrem de ambitioase. Personajele si situatiile pe care le alege nu sunt nici intamplatoare, nici banale: fara a fi didactice, vorbesc adesea despre Franta profunda, despre amestecul de candoare si cruzime in stare pura care se regaseste in conditia umana, in starea ei ingenua.
Dincolo de viziuni idealizate, lumea traditionala din care ne tragem cu totii e una apropiata de cea a animalelor salbatice; confruntarea dintre natura animalica si constiinta de sine marcheaza, in ciuda a mii de ani de evolutie, destinul oricarui individ.
Prin filmele pe care le concepe si regizeaza, Bruno Dumont reveleaza un univers social contemporan putin cunoscut si aseaza o oglinda-caleidoscop in fata misterului neelucidat al interiorului fiintei umane. Din fiecare dintre ele am invatat cate ceva nou despre lume si despre posibilitatile cinematografului.
L’Humanité a castigat Marele Premiu, iar neprofesionistii Emmanuel Schotté si Séverine Caneele au primit trofeele pentru interpretare la Festivalul de la Cannes, in 1999."