Sinopsis Visatorii

Desi este ciudat pentru un film despre obsesie, pasiune si posibilitati, The Dreamers este un proiect care s-a concretizat din intamplare, a fost pus la inceput sub semnul intrebarii si n-ar fi fost realizabil din punctul de vedere al unui alt regizor. Atunci cand Bernardo Bertolucci a pus mana pentru prima oara pe romanul lui Gilbert Adair, The Holy Innocents, tocmai se gandea la urmatorul sau proiect, si a abordat destul de circumspect aceasta poveste introspectiva despre un ménage à trois desfasurat in mijlocul rebeliunilor din Parisul anilor `70. Francofil in esenta, italianul nascut in Parma s-a simtit foarte apropiat de evenimentele din acel an tulburat si a privit cu ambivalenta transpunerea lor cinematografica, gandindu-se la riscul de a vulgariza atat experientele sale cat si pe cele ale altora. Am facut putine filme de-a lungul carierei mele, spune cel care a regizat capodopere precum Last Tango in Paris (1973), The Last Emperor (1987) si The Conformist (1970), deoarece fiecare film este o parte din viata mea. Intr-adevar, inainte sa dea peste romanul lui Adair se gandea la o potentiala continuare a capodoperei sale 1900, care povesteste, in paralel, viata unui fermier si a unui proprietar de pamant. Am vrut sa le urmaresc destinele pana la sfarsitul secolului, spune cineastul, care vroia sa mentioneze in film si Parisul anului 1968. Dar apoi m-am gandit : Sa fim seriosi. Ce se intampla inainte de 1900? Lumea isi punea speranta in politica- ceea ce nu se mai intampla in ziua de azi. Asa ca am renuntat. Dar cartea lui Adair l-a facut sa retraiasca niste amintiri minunate. Nu se refera atat la evenimentele din 68, la greve si la violenta, spune el, este mai degraba despre spiritul momentului Pentru Bertolucci, poetul a carui dragoste pentru cinema a fost impulsionata de arta franceza din anii `30 si de regizorii New Wave de la sfarsitul celui de-al cincilea deceniu, acest spirit presupune un uimitor amestec de elemente. Era ceva magic in anii `60, isi aminteste el, era o vreme in care eram.....ei bine, sa spunem visatori. Puneam pe acelasi plan cinematografia, politica, jazz-ul, rocknroll-ul, sexul, filosofia, drogurile, si le devoram pe toate, intr-un permanent extaz». Inspirat de roman, Bertolucci i-a cerut sfatul unuia dintre cei mai vechi colaboratori ai sai, producatorul Jeremy Thomas, pe care l-a intalnit la inceputul anilor `80 si alaturi de care a lucrat incepand cu Ultimul Imparat. Si el cocheta cu ideea de a face un film inspirat de Parisul anilor `60, spune Thomas. A incercat mai multe variante, fara nici un succes, si in cele din urma a spus : mi-ar placea sa citesti ceva... Mi-a dat cartea lui Gilbert, am citit si i-am spus ca am putea face un film care sa evoce acea perioada. Cum aceasta ar fi trebuit sa fie cea de-a cincea colaborare a mea cu Bernardo, m-am gandit ca oricum ar fi grozav sa fac un film la Paris cu omul din spatele unor pelicule precum The Conformist sau Last Tango in Paris. M-am gandit ca ar putea face un al treilea film de acest gen. Asa ca Thomas l-a sunat pe agentul lui Adair. Daca oricine altcineva ar fi dat acest telefon, probabil ca raspunsul ar fi fost un nu hotarat. Nemultumit de carte, inspirata in parte din amintirile sale, Adiar refuzase o serie de oferte tentante din partea unor alti producatori, motivat in parte de insuccesul repurtat de ecranizarea ultimului sau roman, Love And Death On Long Island. De fapt, ii ceruse agentului sau sa nu-l mai informeze daca mai veneau alte oferte. Era, spune autorul, pur si simplu prea frustrant. Asa ca nu mi-a mai spus nimic, dar intr-o zi m-a sunat. Mi-a spus de data asta e ceva special – au sunat Jeremy Thomas si Bernardo Bertolucci. Trebuie sa marturisesc ca n-am rezistat tentatiei. Cum romanul face referire la filme, la politica, la cinematografie in sine, era clar ca este un subiect potrivit pentru un film, de aceea numerosi producatori au fost interesati. Dar mie mi s-a parut ca ii este destinat lui Bernardo. Pareau ca exista teme si preocupari pe care le-am recunoscut in munca sa. Motivat de aparitia lui Bertolucci, Adair nu numai ca a inceput sa rescrie scenariul, ci si romanul, pentru o noua editie, chiar daca recunoaste ca nu este identic cu filmul. Nu cred ca este bine ca un film si un roman sa fie ca un fel de gemeni, sau cel putin nu ca niste gemeni identici. Si chiar daca regizorul si scenaristul nu s-au cunoscut in anii `60, a fost foarte clar ca experientele lor erau similare. Ca si Bertolucci, Adair a sosit la Paris cat mai repede cu putinta. «Si eu am fost dintodeauna un francofil convins», spune el, si imediat ce-am parasit universitatea m-am hotarat ca vreau sa vin sa traiesc la Paris. De fapt, uneori imi spun ca sunt francofil pana si in Franta, acesta fiind un test hotarator. Bertolucci sosise cu cattiva ani mai inainte, dupa filmul sau de debut din 1962, si atunci cand a dat primul sau interviu, i-a spus jurnalistului Daca nu te deranjeaza, as dori sa facem acest interviu in franceza. Jurnalistul l-a intrebat de ce, caci toti cei prezenti erau italieni. Bertolucci raspunde: Parce que le francais, cest la langue du cinema. Aceasta amintire il amuza. Cu alte cuvinte, spune el, franceza este limba cinematografiei. Cimeatograful vorbeste franceza». Adair confirma ca nu este vorba despre o lectie de istorie. Este un fel de intriga de alcov, spune el. Chiar daca in anumite momente ale filmului, istoria - sub forma evenimentelor din mai `68 – erupe in vietile lor, pelicula este despre un tanar american care studiaza la Paris si care se imprieteneste cu doi pusti francezi, frate si sora». Bertolucci spune: Totul incepe intr-o zi la Paris, cand eroii nostri se intalnesc. Parintii celor doi francezi au plecat in vacanta pentru o luna, asa ca pustii se inchid in casa. Au o relatie extrem de intensa, o adevarata initiere, chiar daca dureaza doar cateva zile. Stau ascunsi in casa, iar cand in cele din urma ies, deja au crescut. Au devenit adulti». Este un film despre calatoria lor initiatica, adauga Adair. Este un film despre primavara: primavara din Paris, aceasta primavara a constiintei politice, dar sia corpurilor celor trei. Iar ceea ce se intampla in apartament pare a reflecta, intr-un fel, ceea ce se intampla afara. Intr-adevar, evenimentele din 1968 au multe intelesuri pentru toti cei implicati, intelesuri care nu sunt doar politice. Oamenii ma intreaba daca acest film este despre mai `68, spune Bertolucci, iar eu le spun ca da, actiunea are loc in `68, si am folosit mult din spiritul acelui an, dar nu este un film despre baricadele si luptele din strada. Se refera mai mult la intreaga experienta. Eu am fost acolo, si n-o sa uit niciodata ce s-a intamplat. Era atata speranta in toti acei tineri, n-am mai vazut niciodata asa ceva si nici nu cred c-o sa mai vad vreodata. A fost fantastica aceasta incercare de a evada in viitor, in libertate. A fost ultima oara cand s-a intamplat ceva atat de idealist, de utopic.