Apărută la Editura Paralela 45, sub titlul Irina-Margareta Nistor. Zâmbet de cinema, cartea poartă semnătura autoarei Annie Muscă.
Redăm un fragment din Prefața cărții, intitulată „Pledoarie pentru biografie”.
„Exact în 22 de capitole (plus un epilog... trepidant), asemeni unor secvențe cinematografice, se înșiruie pagini din viața Irinei.
Discutăm despre anii ’50 și despre cosmopolitele ei rădăcini, pe alocuri foarte încâlcite; despre semnul ei zodiacal, comun cu cel al lui Van Gogh, pictorul cu cele mai multe biografii din lume. Culmea!
Ne aventurăm în călătorii, logodne și mariaje, iar fotografiile ne sunt cel mai luminat ghid. Fără să vreau, o întrerup zâmbind doar ca să-i amintesc de Secretul căsniciei fericite, cartea americanului Zig Ziglar, tradusă chiar de ea, la cumpăna dintre secolele XX și XXI. Trecem, totuși, peste crezul autorului că «idila poate dura o viaţă», dar rămânem în atmosfera cafelei, că tot s-a născut Ziglar în anii ’20, în Comitatul Coffee din Alabama.
Decidem apoi să-i încredințăm cu generozitate cititorului necunoscut o parte din jurnalul mamei, redactat sub forma unei scrisori către fiica sa, Irina-Margareta. Rândurile emoţionante scrise de mâna Simonei îmi sunt călăuză pentru primii ani de existență a Personajului.
Vorbim despre filme, evident. Și-mi este din ce în ce mai clar că Irina rămâne lipită de peliculele a patru decenii de cinema, începând cu anii ’30. Așadar, cei patruzeci de ani cinematografici rămân veșnic nu doar în dicționare, pe role sau pe DVD-uri, ci deopotrivă în mintea și în inima celei care vorbește cu entuziasm și despre cele de azi, inclusiv despre filmul românesc pe care și l-ar dori țesut în fire de poveste (măcar pe alocuri).
Ne trezim bârfind cu... indulgență staruri (de la Hollywood) nicăieri altundeva decât printre filme și cărți, în casa eroinei, construită odată cu celebra peliculă Pe aripile vântului. Adesea ne reunim chiar sub nasul motanului Ritz și în aroma celui mai tare espresso. [...]
Parcurgem anii de liceu, când Irina chiulea de la cursuri ca să vadă filme. Apoi anii studenției, cu profesori-reper. Iar Cinemateca se înfățișează imediat drept «a doua casă» a Irinei.
Traversăm Europa, făcând slalom printre Mostra din Venezia și Berlinală, ajungând la Locarno, într-un superb decor de la poalele Alpilor, apoi la Montreux, tot pe teritoriul helvet. Nu ratăm nici franțuzescul festival de la Reims, nici suedezul Stockholm Film Festival (care prinde mereu și ziua mea), nici Namurul din inima Valoniei. Trecem și prin Țara Bascilor, făcând o escală la San Sebastian, apoi parcurgem cronici scrise la Karlovy Vary, regalul cinematografic din nordul Boemiei. Dar ne oprim pe Riviera franceză, tocmai pentru că Irina iubește la nesfârșit Cannes-ul. [...]
Trecem împreună Oceanul, doar ca să îmi «arate» din nou strălucirea Oscarului și a septuagenarelor premii Golden Globe, că doar toate sunt din aur, nu?
Înșirăm cu nesaț festivalurile autohtone de film, deloc puține la număr, pentru că ele rezistă, atrăgând publicul în sala de cinema prin producții internaționale de nevăzut în spații obișnuite. [...]
O provoc la o discuție despre combinația perfectă dintre film și psihanaliză, doar ca să ajung la festivalul Psy (prescurtat vorbind), lansat chiar de ea la București, în 2012, ca o extensie a European Psychoanalytic Film Festival, de la Londra, că tot îl admiră ea pe Jung, în pasiunea ei inițială pentru Freud. [...] Numărăm apoi VHS-urile (scumpe predecesoare ale DVD-urilor) și nopțile nedormite. Ale ei, traducând film după film la demisolul casei misteriosului afacerist Zamfir, iar ale noastre, scurgându-se în fața vreunui televizor pseudocolor, din care răzbătea vocea-i imbatabilă. Le pierdem numărul, dar nu și pe cel al filmelor «pe video», dublate de personajul meu în perioada ’85-’96. Nici mai multe, nici mai puține de 5000. Veți fi conduși «pe firul apei» (sau, de ce nu, «pe banda casetei»), doar ca să nu vă scape uluitoarea poveste a circuitului clandestin al casetelor prin România comunistă și dincolo de ea. [...]
Ne veghează Pomul de Crăciun mai multe ierni la rând, iar eu aflu câtă iubire și emoție se scurge (fără să se piardă) din fiecare podoabă aninată de crengile lui. Simt prezența celor care se adunau în jurul lui în anii din urmă, iar poveștile casei îmi sunt confirmate de minunata Anik, «ajutorul neprecupețit» al Irinei, chiar în bucătăria gazdei. ”
(Annie Muscă, Irina-Margareta Nistor. Zâmbet de cinema. București: Editura Paralela 45, 2022).
Foto: Emanuel Lăzărescu / CineFan.ro
Annie Muscă. Foto de Camelia Stan.
