Totul a inceput cu The Shining din 1981, primul film pe care l-am vazut si revazut pana l-am memorat.
Probabil pentru ca a aparut intr-un context potrivit, la o ora tarzie si la recomandarea de nota 10, a Domnului C.T. Popescu.
Dupa prima vizionare am inceput insetat spre obsedat, sa caut mai multe informatii despre Kubrick, despre Nicholson, despre Stephen King.
Am pornit atunci un adevarat maraton de cercetare, iar in nici 30 de ore vizionasem filmul de 7-8 ori. Apoi cautari pe youtube, informatii trivia, despre nominalizarea regizorului si a lui Shelley Duvall la premiile Razzie, despre dezamagirea autorului vis-a-vis de viziunea regizorala, si toate controversele. Astea toate m-au bantuit si oricat am incercat n-am putut rezista. Trebuia parca sa-l consum.
Si daca se intampla sa nu-l fi vazut, macar acum stii ce ti se poate intampla, daca il vezi la ore tarzii. Si defapt, The Shining este un film pe care cei cu tendinte de derapaj de la logica si realitate, ar fi bine sa nu-l vada nici la orele pranzului, asistati. :)
Am povestit intamplarea mea si pentru ca, dupa ani, am inteles raspunsul. Obsesia pentru acest film, nu a inceput de la jocul actorilor, splendid dealtfel, sau cadrele matematice si liniile simetrice, care te fascineaza in general la Kubrick si nici chiar tema filmului insasi nu este cea care m-a atras atat de puternic.
A fost totul legat de ultimul cadru. Celebra fotografie a balului din 4 Iulie 1921 si melodia de fundal Midnight, the stars and you. O combinatie de intriga si nervi care se creaza pentru ca incerci sa dai sens acolo unde nu exista.
Asta i-a asigurat lui Kubrick inca multe decenii de intrebari si doar variante de raspuns. Si totusi feelingul pe care ti-l ofera ultimul tablou, atat de melodios, de bland, cald si duios, dupa atata spaima, urat si urlet, te cucereste.
Pentru mine The Shining a avut cel mai mare impact emotional si ulterior nu am putut cataloga nici un alt film, ca fiind ,,de groaza”:)
