Andreea Vasile

"De cand am aflat ca trebuie sa scriu despre filmul preferat (din toate timpurile!!!), m-am tot gandit si am tot reconstituit in minte clasamente, fara sa ajung la vreo concluzie… Orice forma de a ierarhiza echivala cu o alta forma de a nedreptati…As fi vrut sa vorbesc despre unul din filmele lui Cassavetes si apoi mi-am zis, care… Opening night sau A woman under the influence sau Love Streams… si tot asa….

De fiecare data cand alegeam unul, parea ca altuia i se face o mare nedreptate, asa ca o sa deraiez un pic si o sa vorbesc despre ultimul film preferat…

Birdman, pe numele lui. Si nu o sa incerc un synopsis al filmului, ar fi irelevant si neconcludent comparativ cu sutele de cronici care exista deja. Nici n-o sa disec filmul din punct de vedere stilistic sau ca structura, desi am admirat performanta lui Inarritu sau, mai degraba a lui Lubezki (DOP-ul care are si un Oscar pentru Gravity-ul lui Cuaron, nu stiu cat e de relevant) de a-i da spectatorului senzatia ca vede un singur cadru neintrerupt.

O sa vorbesc despre cat de tare m-a impactat filmul asta. Si nu o fac pentru ca-l iubesc pe Inarritu (pentru ca de la Amores Perros incoace n-am incetat sa iubesc fiecare fibra din care sunt facute filmele lui), ci pur si simplu pentru ca e un film mare. Spectaculos. Si cand spun spectaculos, n-are nicio legatura cu trailerul in care niste elicoptere bombardeaza un New York in flacari, iar Birdman zboara ca un erou iconic al culturii pop americane… Asta dureaza fix doua minute. Din doua ore. In rest, e povestea tragi-comica a unui actor, Riggan (Keaton), candva celebru pentru super eroul pe care-l intruchipa in Birdman care vrea sa-si resusciteze cariera pe Broadway interpretand rolul principal dintr o piesa adaptata dupa povestea lui Carver “What we talk when we talk about love”.

E povestea unui om intr-o lupta continua cu propriul ego, pentru care granite dintre realitate si iluzie e extrem de volatila. E, de fapt, o lupta neintrerupta cu nevoia de a fi validat de catre ceilalti, indiferent cine sunt ceilalti, de a fi iubit (care-i atat de usor de confundat cu admiratia celorlalti), cu nevoia confirmarii si acceptarii…

Performantele actoricesti sunt spectaculoase, desi Norton ramane preferatul meu (asta de pe la American History X incoace), desi aici partitura e atat de diferita si-l transforma pe Norton, din nou, in magician incat nu mi-as fi imaginat nicio clipa pe altcineva in rolul asta, Emma Stone e furioasa si fragila si al naibii de credibila. Iar Keaton poarta pe umerii lui tot filmul pentru ca la final sa-l lase pe spectator inlemnit in intunericul cinematografului, cu un zambet tamp in coltul gurii…

Inarritu se apropie de temele mari ale vietii cu muult umor, cu ironie, cu sarcasm, pe ici pe colo si o face in soapta… ca si cand ne-ar spune un secret, fara a fi moralizator…Nu ne spune cum se face…Si da, Birdman ar putea fi un film despre vanitatea actorului sau despre functia cathartica a teatrului sau despre un Don Quijote modern care se lupta cu propriile iluzii sau despre angoasele batranetii, despre familii disfunctionale, despre neputinta de a te adapta unei lumi din care simti ca nu mai faci parte…ar putea fi despre toate astea si despre multe altele. Si te-ar putea face sa crezi ca oamenii chiar pot sa zboare. Sau te-ar putea face sa crezi ca e suficient sa crezi ca poti sa zbori… si crezutul echivaleaza uneori cu zborul in sine…

Indiferent cum si ce face, pe mine Birdman m-a dus cu gandul la Philippe Petite, acrobatul care a intrat in Turnurile Gemene din New York, a intins un cablu de otel intre ele si a mers pe sarma vreo 40 de minute. Fara plasa de siguranta, fara duble….. Si la jumatatea “drumului” a ingenuncheat si a salutat.. pe cine? Ce? Nici nu mai conta…. timpul se dilata, viata se suspenda…si viata pare fix asa, ca mersul pe sarma a lui Petit…e un melanj si de frica si de avant si de neliniste si de lupta si de pierderi si de sacrificii si de deziluzii si de angoase si de saluturi si de triumf…

Pentru ca Inarritu ne arata ca triumful are forme multiple."