În regia lui Laurent Charbonnier și a lui Michel Seydoux, doi artiști emblematici pentru industria de documentar despre natură, Stejarul și locuitorii săi / Le chêne et ses habitants / Heart of Oak este un film despre universul unui stejar cu vârsta de 210 ani și importanța sa pentru toate vietățile pentru care el înseamnă acasă. Filmul este distribuit în cinematografele din România de Independența Film.

Scenariul e semnat de Michel Fessler, multiplu nominalizat la Premiile Oscar și câștigător al prestigiosului trofeu pentru March of the Penguins, care a fost desemnat Cel mai bun documentar.

Această mică bijuterie dedicată naturii e menită să-i aducă pe cei curioși mai aproape de lucrurile pe care nu le pot vedea cu ochiul liber atunci când fac o simplă plimbare prin pădure. Odată ajuns în sala de cinema, spectatorul e purtat într-o călătorie prin viața unui stejar și a animăluțelor care locuiesc în preajma lui, pe parcursul celor patru anotimpuri. 

Distribuția inedită alcătuită din veverițe, gărgărițe de ghindă, vrăbiuțe, furnici sau șoricei de câmp le-a permis creatorilor acestui film să se apropie foarte mult încât să putem observa cum lumea lor se desfășoară de la rădăcina acestui copac maiestuos până în vârful său. Stejarul le oferă hrană, adăpost și protecție. 

„Copacii, în special stejarul, pot avea o semnificație deosebită și ne pot influența prin ceea ce simbolizează existența lor. Ne-au trebuit zece ani pentru a dezvolta această idee și pentru ajunge la un proiect de o asemenea magnitudine.” , a mărturisit Laurent Charbonnier, regizorul filmului Stejarul și locuitorii săi.

În film, sunetele naturii se completează perfect cu coloana sonoră spectaculoasă compusă special de Cyrille Aufort.

A fost odată ca niciodată un stejar de 210 ani, devenit regele pădurii. Acest film spectaculos de aventură reunește o distribuție extraordinară: veverițe, gărgărițe, gaițe, furnici, șoareci de câmp - mica lume vibrantă și zumzăitoare din jurul acestui copac maiestuos care îi primește, îi hrănește și îi protejează pe toți, de la rădăcini până în vârf.
O odă poetică adusă vieții și naturii.

Stejarul și locuitorii săi / Le chêne et ses habitants / Heart of Oak nu conține replici și va fi lansat în cinematografe din 14 aprilie 2023, distribuit de Independența Film.

Luna aceasta România sărbătorește 30 de ani de la aderarea la Organizația Internațională a Francofoniei, organizație care reunește 88 de state francofone, și în care România este membru cu drepturi depline din 1993.

În perioada 27 februarie – 16 iunie se desfășoară pentru prima dată Programul Săptămâna Verde, fiecare unitate educaționala din mediul preuniversitar având flexibilitatea să își aleagă o săptămână din aceasta perioadă în care acoperă conținut și desfășoară activități legate de schimbări climatice și protecția mediului.

Personajele

Stejarul

Nume: Stejarul pedunculat

Nume latin: Quercus robur

Născut: 1810

Loc naștere: Bracieux

Greutate: 9 tone

Înățime: 17.5m

Diametru: 112 cm

Volum: 11m

Stejarul, pe care oamenii de specialitate îl încadrează în familia Fagaceae, ca și alunul și fagul, este popular răspândit în Emisfera Nordică. Mai multe sute de specii ale acestuia au fost identificate în timp. (între 200 și 600)

Stejarul e găsit în medii naturale foarte diferite. În America de Nord și California e tolerant la climatul arid, în timp ce în Columbia și în Centrul Americii există în medii tropicale umede. Cu toate acestea, mediul său cel mai favorabil e în zonele și în timpul de temperatură din Asia centrală, America de Nord și Europa.

Europa e casă pentru 20 de specii, majoritatea în regiunile mediteraneene. În Franța, opt specii de stejar cresc în mod natural.

Patru aparțin grupului Lepidobalanus cunoscuți și după denumirea de stejar alb, precum stejarul peduncular (Quercus robur), Gorun (Quercus petraea), stejarul pufos (Quercus pubescens), stejar Tauzin (Quercus pyrenaica).

Toți sunt de foioase sau marcescenți. Ceea ce înseamnă că își leapădă frunzele odată cu vremea rea pentru a le putea schimba, sau, în cazul stejarului pufos, atunci când i se sparg mugurii.

Ceilalți patru sunt clasificați în grupul Cerris (sălbatici), cunoscuți drept stejarul roșu: Stejarul de Plută (Quercus suber), Stejarul de Stâncă (Quercus ilex), Stejarul de Carmaz (Quercus coccifera), Stejarul Turcesc (Quercus cerris). Frunzele lor sunt ori căzătoare, ori veșnic verzi.

Stejarul pedunculat vs. Stejarul Gorun

Printre speciile de stejar alb, pedunculatul și gorunul sunt cele mai importante, atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere al mediului.

Acești doi stejari sunt masiv răspândiți pe un teritoriu vast din nordul Spaniei până în sudul Scandinaviei, precum și din Irlanda până în estul Europei. Teritoriul gorunului se intersectează cu cel al pedunculatului, însă întinderea sa se limitează către vestul Ucrainei, în timp ce teritoriul pedunculatului ajunge până în Munții Urali. Sunt răspândiți în majoritatea tipurilor de sol, de la nivelul mării până la altitudinea de 1800m.

Procesul lor natural de hibridizare a stat la baza multor studii. Stejarul Gorun polenizează mai des Stejarul Pedunculat decât vice versa. Această situație favorizează succesiunea speciilor: Stejarul Pedunculat, o specie pionieră, e urmată de Stejarul Gorun, o specie mai recentă.

Deși preferă solurile fertile, bine irigate, stejarul pedunculat e foarte tolerant condițiilor și climatelor continentale. Este rezistent chiar și inundațiilor. Stejarul Gorun are o nișă mai variată de răspândire decât verișorul său. Răzbește în soluri cu Ph-ul între 3,5 și 9. E mai tolerant solurilor sărace și secetoase decât stejarul pedunculat, însă nu răspunde bine inundațiilor.

La câmpie, pe platouri și la deal, stejarul pedunculat e o specie pionieră, în timp ce Gorunul s-a extins mai târziu, ca specie. În cazul verilor secetoase, steajul Gorun reușește să rămână printre ultimele plante în viață și verzi. În zonele de vale și în zonele cu inundații stejarul pedunculat e printre speciile de vârf, alături de frasini, arțarii mari și ulmi.

Pedunculatule, ești acolo?

După cum indică și numele său, Stejarul Pedunculat posedă un peduncul. Evident, dar ce tip de peduncul? Unul care leagă ghinda de ramură, sau unul care leagă frunza de ramură?

Asta e o întrebare despre pedunculul lung care leagă ghinda de ramură.

Pe de altă parte, ghinda stejarului Gorun e legată printr-un peduncul foarte scurt. Lungimea acestuia e una dintre metodele cele mai importante de diferențiere între stejarul pedunculat și Gorun.

Mai mult, ghinda stejarului pedunculat e tranzitată de dungi negre longitudinale. Ghinda stejarului pedunculat e adesea individuală, în timp ce ghindele Gorunului cresc în grup de 2-6.

Cu toate astea, frunza celui pedunculat e mai scurtă, în timp ce a gorunului e mai lungă.

Cei doi arbori sunt diferențiați prin:

• Un mod diferit de creștere: neregulat și distorsionat cu ramuri orizontale în cazul stejarului pedunculat și unul obișnuit, cu o formă de evantai în cazul celui Gorun.
• O scoarță aspră și groasă la stejarul pedunculat, mai netedă la Gorun.
• Frunziș grupat și o coroană întreruptă pentru stejarul pedunculat și coroană masivă care lasă mai puțină lumină să pătrundă la cel Gorun.

Stejarul colonizator

O echipă de cercetători de la Inra Forestry Unit a condus un studiu despre colonizarea teritorială a stejarilor, în special în cazul speciei pedunculate și apariției acesteia pe lume. Acestea sunt concluziile lor:

Primul semn al stejarului, identificate în fosile găsite în America de Nord, datează din perioada Oligocenă (35 de milioane de ani în urmă). Genus Quercus a apărut pe finalul perioadei Cretacice, iar specii mai recente se presupune că s-au format abia din era Pleistocenă (era glaciară, 10 milioane de ani în urmă). Ca zonă de dezvoltare a speciilor nu încape îndoială că aceasta a avut loc în Sudul Asiei sau America de Nord. La finalul epocii de gheață, populațiile stejarilor de Gorun si pedunculat se împărțeau în trei zone izolate (Peninsula Iberică și încă două, între Italia și zona Balcanică).

Pe măsură ce clima s-a încălzit, stejarii au migrat din aceste zone izolate, în primă fază înspre nord, iar mai apoi în direcții diferite, în funcție de origine. Răspândirea s-a întâmplat destul de rapid – aproximativ 380m pe an. O asemenea viteză de răspândire nu ar fi putut fi realizată de mâna omului sau de vrăbii eurasiatice care să transporte ghindele stejarilor, indiferent de cât de rapid am presupune că s-ar fi mișcat.

Analizele de polen ale fosilelor au indicat că teritoriul European a fost colonizat în câteva episoade extrem de rar întâlnite în care viteza de polenizare în masă, pe distanțe foarte lungi.

În doar 6 mii de ani, stejarul ocupa întreaga Europă.

Secvențierea genomului de stejar

Echipele de cercetare Inra și CEA au secvențiat genomul stejarului pedunculat. Vorbim de prima secvențiere a speciilor din genul Quercus, foarte prezentă în Emisfera Nordică. Trei ani de muncă au fost necesari pentru a descifra întregul lanț de informație genetică pe care îl purtau cele 12 perechi de cromozomi. Cercetătorii au caracterizat 50,000 de genuri și au estimat că jumătate din cele 1,5 miliarde de perechi de bază de genoame conțin elemente repetitive. Cel mai notabil, munca lor ne-a permis să înțelegem mai bine felul în care copacii se adaptează variațiilor de mediu și că vor emite elemente care să prevină reacția acestora la schimbările climatice. Trei genomi par a fi mai prezenți și mai prezenți decât la animale. Este această diversitate genetică excepțională o garanție a abilității lor de a se adapta la orice schimbare?

Încălzirea globală afectează și stejarul

E recunoscut oficial faptul că intensitatea și viteza schimbărilor climatice vor duce la extincția în mare pare a unor specii mai puțin adaptabile de plante. Aspectul e real și pentru stejari. Cu cât o specie de stejar a fost supusă mai multor presiuni și provocări climatice, cu atât a fost mai obligată să sufere mutații pentru a supraviețui până în ziua de azi și cu atât mai mare vor fi necesare diversitatea genetică și viteza de adaptare la noul tip de climat de mâine.

Viața unui stejar

Cum e durata vieții unui om comparativ cu ce a unui copac precum stejarul?

Dacă stăm să ne gândim că speranța de viața a unui nou născut în Europa occidentală e de 80 de ani, un stejar cu acea vârstă încă are o viață lungă înainte.

În general în universul copacilor, în special al stejarului, timpul curge diferit. Desigur, nu se poate compara cu longevitatea pinului Bristlecone regăsit în Munții Albi din California, unde un copac a fost evaluat la 5065 de ani, dar așteptarea de viață se întinde pe unul sau chiar mai multe secole, spre un mileniu.

E făcut să reziste, dacă omul nu intervine pentru a-i amenința ireversibil existența, ori o tornadă îl pune la pământ.

Stejarul are o perspectivă lungă de viață.

Un loc la soare

Imediat ce germinează, tulpina stejarului se străduiește să crească în sus. Forța sa vitală îl îndeamnă să caute lumina cea mai puternică, iar asta va fi valabil pentru tot restul vieții sale. Având în vedere existența unui trunchi, o structură rigidă prin excelență, arborele se poate ridica deasupra tuturor celorlalte plante și se poate înălța peste ele. Are așadar un anumit avantaj în cursa pentru un loc la soare.

Destinul, destinul!

Cu toate astea, în funcție de mediul în care s-a născut, niciun stejar nu se va dezvolta în același fel. Deși există determinări impuse de genetica fiecărei specii, pentru care anumite condiții de creștere sunt esențiale, stejarul încă trebuie să se adapteze la mediul său. Și să nu își irosească energia lăsând ramuri inutile să se dezvolte.

Pentru un stejar, creșterea într-o pădure, o dumbravă sau oriunde altundeva nu implica același tip de viitor. Într-o pădure publică sau privată, destinul său e de cele mai multe ori de lemn de producție. E de așteptat ca acesta să încerce să se dezvolte înspre cer, cât mai drept, fără prea multe ramificații inutile. Tehnicile de silvicultură se străduiesc să ofere bijuteriei forestiere franceze alura adecvată.

Pe parcursul creșterii arborelui, pădurarii încurajează simultan și creșterea stejarilor mici, făcând loc pentru nou veniți odată la 8-10 ani. Fauna mai joasă (carpen, fag) e favorizată pentru că asigură umbră trunchiului de stejar. La vârsta de aproximativ 50 de ani, viitorii stejari sunt observați, iar dezvoltarea sa e favorizată. Pe măsură ce trece timpul, stejarul se va adapta la habitatul unei păduri de cherestea: un trunchi excesiv și o coroană mai redusă.

În câmpuri deschise, competiția pentru lumină nu mai este o problemă. Stejarul se dezvoltă în ritm propriu. Nu este nevoie să producă un trunchi gigantic, este suficientă o bază solidă. În plus, ramurile sale se pot dezvolta în toată gloria: se ramifică la 360° și se dezvoltă în ramuri principale și secundare.

Silueta, un semn al vârstei stejarului

În afară de aspectul copacului, vârsta e un alt criteriu decisiv. Un stejar tânăr nu își va purta coroana la fel ca unul adult sau unul matur.

În tinerețe, prezintă ramuri firave și o coroană conică.

La maturitate coroana se umflă. Ramurile formate din bifurcații secvențiale urmează axe caracteristice, rectilinii și măsoară până la un metru lungime. Ramificarea se amplifică și coroana se densifică.

Pe măsură ce deceniile trec, ramurile sale continuă să se dezvolte. Când stejarul ajunge la maturitate, coroana lui încetează să crească. Ramurile mai grele se îndoaie jos sub greutatea lor. Această tendință este cel mai observabilă în ramurile principale, inferioare. Încetul cu încetul, vârful său se coboară într-o coroană neregulată care amintește de o conopidă.

Scarface!

Stejarii de această natură au fost de regulă perpetuați de mâna omului de secole. Tăierea trunchiului și a membrelor principale încurajează, mai mult sau mai puțin, dezvoltarea lăstarilor care sunt recoltați la intervale regulate. Acest tratament provoacă o creștere a trunchiului formată prin cicatrici succesive la același nivel. De aici și numele franțuzesc „trogne” (Scarface).

Stejarul în afara pădurii

Pentru toată lumea, în special pentru pădurar, valorificarea stejarului înseamnă comercializarea sa pentru cherestea. Toată producția organizată țintește spre asta, în final. În timpul ultimelor decade, problema conservării biodiversității și problemele schimbărilor climatice au dus tot mai mult la reconsiderarea rolului pe care îl ocupă copacii, în special an afara pădurilor.

INSECTELE

Curculio glandium: gărgărița de ghindă

Am întâlnit acest tip de insectă atât în situații deschise, cât și în adăpost.

Adulții au două perioade intense de activitate despărțite de o săptămână de odihnă: 15 aprilie până în 28 iulie și din 5 august până la 15 septembrie. Poate apărea și un ciclu de un an. Însă poate exista și o pauză de doi ani (timp în care larva așteaptă sub pământ fără a se dezvolta).

În unii ani, gărgărițele de ghindă pot apărea în începutul lui aprilie când stejarul începe să înmugurească. Dacă frigul întrerupe dezvoltarea florilor stejarului, gărgărița se va hrăni temporar de pe suprafața altor plante. Gărgărițele femele își depun de regulă ouăle imediat după fertilizarea florilor femele la început de iulie. În cazuri excepționale își pot depune ouăle și mai devreme.

Particularitățile mandibulei gărgăriței de ghindă

Mandibula gărgăriței de ghindă e diferită de cea a altor specii din regnul Coleoptera.

Mandibula lor e formată pe de o parte și de cealaltă pentru a se putea mișca vertical, în timp ce a altora din Coleoptera funcționează orizontal.

Depinderea de ouă și strategiile aferente

Gărgărițele de ghindă femele par să investigheze valorile nutritive ale ghindelor înainte de a-și depune ouăle. Dacă nu e potrivită, ghinda este lăsată în urmă.

Dacă un intrus întrerupe femela, aceasta nu își va mai depune ouăle.

Depinderea lor are lor la scurt timp după împerechere.

Depunerea lor poate diferenția în funcție de maturitatea ghindei și de specia gărgăriței. Cele două tipuri de gărgărițe de ghindă (elephas and glandium) nu depun în același mod.

Dispunerea specifică a mandibulei permite penetrarea ghindei. Când aceasta penetrează, femela se apleacă peste ghindă și acționează la un unghi de 180 grade pentru a o perfora cu cornul său. Cornul său acționează ca un burghiu. Când a reușit să își introducă întreg cornul, se întoarce la 180 de grade iar organul ei de ouat (oviscapte) dă drumul ouălor direct în gaura cilindrică. E posibil ca femela să-și piardă echilibrul și să nu mai poată să-și îndepărteze cornul, ceea ce va rezulta în imposibilitatea de a se mai elibera și eventual moartea sa.

Depunerea de ouă în ghinde tinere

Când ghinda e foarte tânără, cupola e destul de groasă și acoperă o bună parte din ghindă. În acest caz, gărgărița nu poate fora adânc în ghindă și își depune ouăle într-o mică cavitate din grosimea cupolei. Se pare că există un fel de excrescență pe peretele intern al cupolei care protejează oul. La eclozare, larva sparge acea excrescență înainte de a perfora ghinda pentru a ajunge la cotiledoane. Larva sigilează apoi galeria pe care a săpat-o cu excrementele sale foarte fine.

Depunerea de ouă în ghindele bătrâne

Cupola s-a subțiat, iar ghinda s-a alungit. Perforarea are loc ori la nivelul marginii subțiri a cupolei (o gaură greu de perceput) ori direct în interiorul ghindei. În acest caz, cornul pătrunde prin cupolă și membrană (pericarp) iar femela își depune ouăle într-o secțiune mică în capacul cotiledonului sau direct în el. Astfel, larva e mai aproape de sursa sa de hrană.

Perioada de depunere

Gărgărița de ghindă își depune ouăle între începutul lunii iulie și mijlocul lui septembrie, cu apogeul în a 3-a sau a 4-a săptămână a lunii iulie. După urmează o întrerupere de o săptămână.

Larva de gărgăriță

În general vorbind, larva se eliberează când ghinda cade pe pământ. Se poate întâmpla și mai devreme, însă asta e un caz rar. Odată ce ghinda a ajuns pe sol, larva iese din ea câteva zile mai târziu.

În ciuda studiilor, oamenii de știință nu au reușit să stabilească cu exactitate locul prin care larvele tind să iasă. Larva e mai mare comparativ cu diametrul găurii de ieșire. Larva se adâncește în sol, într-o cameră de 5 până la 10 cm adâncime. Este vulnerabilă la toate tipurile de prădători, inclusiv insectele prădătoare din sol, cum ar fi gândacii.

Viața adultă a gărgărițelor de ghindă

Viața de adult a gărgărițelor e esențial dedicată reproducerii. Speranța lor de viață se duce până la 3 săptămâni. Gărgărița de ghindă lucrează ziua. În timpul perioadelor depunerii de ouă,  există posibilitatea ca o mie de gărgărițe să existe pe același stejar. Gărgărița zboară cu lejeritate de pe un stejar pe altul în căutarea unui partener. Adulții mănâncă foarte, foarte puțin. Ei ciugulesc din frunze pentru a se hidrata, în special femelele în perioada lor de maturitate fertilă. Nu știm dacă o femelă care a depus deja ouăle poate merge să mai depună încă o dată într-o altă ghindă. Gărgărițele adulte variază în mărime. Totul depinde de cantitatea de hrană de care dispune larva înainte de a se metamorfoza complet într-o insectă.

Prădătorii gărgărițelor

Speciile de viespe precum cea solitară din genurile Emenes and Odynerus se hrănesc cu gărgărițele. Păsările insectivore le pot consuma de asemenea.

VEVERIȚA

Dietă

Activitatea veveriței fluctuează în funcție de lumina din timpul zilei, temperatura, zăpadă, intensitatea vântului și de cantitatea disponibilă de hrană. Majoritatea activității sale are legătură cu hrana.

Dieta sa se bazează în principal pe vegetale: semințe de conifere, fructe uscate, mure, lăstari tineri, muguri și scoarță. De asemenea, ele mai pot consuma uneori și ouăle păsărilor, ori diferite tipuri de insecte. Își stochează provizii pentru iarnă în vizuini micuțe din interiorul sau de sub stejar.

În timpul iernii, veverița e un animal cunoscut pentru activitatea sa de pe timpul zilei, cu apogeul dimineața, după ce a răsărit soarele. În timpul verii sau al primăverii, se activează de asemenea târziu în timpul după-amiezilor. Nu hibernează, însă poate rămâne retrasă timp de 18-19 ore dacă vremea e rea. Timpul petrecut la adăpost îi permite să își ajusteze temperatura corpului. În timpul perioadelor cu vânt puternic sau furtuni urâte, nu își părăsește niciodată cuibul. În același mod, când vremea e bună, ea rămâne în cuib pentru a evita orele de caniculă.

Cuibul

Veverița își va construi mai multe cuiburi, în funcție de scopul pe care-l deservește fiecare, și pentru a scăpa mereu de prădători. Unul va fi folosit iarna sau pentru a crește puii. E de cele mai multe ori construit la nivelul cel mai înalt al copacului. Poate măsura 50 cm. Exteriorul său poate fi compus din frunze și crenguțe mici iar interiorul va avea mușchi și iarbă.

Veverița nu e un animal foarte sociabil. Dar pe durata sezonului de împerechere, masculii populează teritoriul femelelor pentru a-și căuta perechea. După împerechere, se întărc pe teritoriul lor.

Reproducerea

În medie, femela poartă două sarcini a câte 5-7 pui pe an. Prima, în februarie-martie, apoi a doua între mai și august. Gestația durează 38-39 de zile. Puii se nasc orbi și fără blană. La naștere, urechile nu le sunt dezvoltate și stau plate pe suprafața capului. Își deschid ochii abia la 30 de zile. După aceea devin ceva mai activi, încep să se curețe singuri și să exploreze cuibul pe care-l părăsesc prima oară pe la 45 de zile. După acest prag devin apți pentru o dietă mai diversă. Devin complet independenți când împlinesc 8-10 săptămâni, cu toate că rămân în preajma mamelor pentru o scurtă perioadă în care aceasta îi învață să-și procure hrana.

VRABIA EUASIATICĂ

E ceva special în zborul vrabiei. Își mișcă aripile micuțe într-un mod foarte larg, cu viteză ori redusă, ori rapidă. Din exterior pare stângace și gata să se lovească de primul copac. Cu toate astea, se simte cel mai în largul ei în pădure, unde se poate arunca de pe o crenguță pe alta, prin zboruri cât mai scurte, sau chiar prin salturi mai largi.

Pe pământ se plimbă prin sărituri lipsite de grație.

Stă mereu incognito și aproape de copaci.

Trăiesc în grup pe parcursul anului, însă practică distanța socială.

În toamnă se adună în cârduri pentru a migra.

Vrabia și ghinda

Stejarul oferă cel puțin jumătate din necesarul de subzistență. Atâta timp cât ghindele rămân agățate de ramuri, le iau direct din copac. Când au căzut toate, încep să le caute pe pământ.

Adună câteva într-o cavitate specială până să zboare într-un loc liniștit și sigur pentru a le putea sparge, coji și mânca.

În toamnă poate transporta cantități impresionante.

Un ornitolog german a observat pe durata a patru săptămâni ca aproximativ 65 de vrăbii au cărat aproximativ 300,000 de ghinde. Au călătorit între 2 și 4 km. Munca lor a început la 6:30-7 dimineața și s-a încheiat spre 6 seara.

În afară de ghinde, vrabia mai consumă și fructe și mure sălbatice, sau câteva insecte micuțe. Sunt păsări oportuniste așa că vânează păianjeni și rozătoare micuțe