Politicile unui festival
Probleme de identitate
Dupa ce anul trecut Pozitia copilului a luat Ursul de Aur la Berlinala, multi n-au putut crede ca romanilor li se poate intampla ceva bun, pe merit. Asa ca au aparut inevitabilele teorii conspirative alimentate de cei care detesta by default filmul autohton. Chipurile, masinatiunile de culise si/sau mita l-ar fi ajutat pe romano-germanul Netzer sa castige. 
E absurd sa crezi ca la un festival de asemenea anvergura exista presiuni fatise asupra juriului sau ca producatorii si actorii big shots din juriu ar putea fi mituiti. Influenta, daca exista, trebuie cautata altundeva: in identitatea si in profilul festivalului.
Fiecare mare festival are un specific si o directie. Berlinul se situeaza pe partea stanga-militanta a bulevardului. Contextul, ideologia si politicile de autor ale manifestarii pot influenta decizia juriului.
Spre deosebire de Cannes-ul ceva mai pro-american si mai burghez, Berlinul privilegiaza peliculele cu “mesaj”, incarcate social si politic, incurajeaza minoritatile etnice si sexuale si cinematografiile exotice, “minore”, anti-hollywoodiene. Este, daca vreti, un bastion al liberalismului. Nu e de mirare, deci, ca de 15 ani, de la Magnolia incoace, niciun film american n-a mai castigat trofeul suprem.
Umblatul cu Ursul vopsit
Dieter Kosslick, directorul festivalului, e un clovn cu influenta: cu déjà legendara sa esarfa rosie si palarie, e omniprezent la fiecare premiera, in spatele (sau chiar in fata) fiecarui star, pe scena la decernarea premiilor, abordand aceeasi exuberanta infantila si acelasi ras diabolic-smecheros.
Ai spune ca festivalul ii serveste ca pretext pentru ambitiile sale histrionice. Insa aceasta aparenta excentrica ascunde un om de afaceri foarte iscusit. Daca este un capitol la care Berlin-ul bate Cannes-ul, acesta este publicul. An de an, recordurile de bilete vandute sunt pulverizate gratie flerului de manager al lui Kosslick.
In 2014, au fost contabilizate 400.000 de intrari in doar 10 zile de festival. Gurile rele – Kosslick are si o multime de detractori care ii reproseaza vulgarizarea festivalului si diluarea selectiei – spun ca nu e doar meritul sau si ca cinefilia berlinezilor s-a cultivat in mai bine de 50 de ani de festival.
Daca grauntele de cinefilie era de mult plantat, Kosslick a mizat pe cote-ul “glam”: a adus staruri hollywoodiene pe covorul rosu. Putin ipocrit, daca ne gandim ca Berlinala si-a facut un standard din a lupta contra hegemoniei americane in cinema. Evident, la Berlin nu vei vedea blockbustere de tip Transformers, insa filme mediocre, garnisite cu staruri, ca Monuments Men, da – si acesta este, pana la urma, un tipic produs hollywoodian. Treaba sta cam asa: afara e vopsit gardul in culoarea covorului rosu si inauntru e leopardul (sau, ma rog Ursul arvunit unor filme “dificile si provocatoare”). Cam asta e natura schizoida a Berlinului: filme pentru public pentru bani si obscuritati arthouse pentru reputatie.
Motivele extra-artistice ale selectiei
De cand vin la festival, de prin 2003, am tot auzit de la jurnalisti expresia: “la Berlin nu te duci pentru filme”. Te duci pentru atmosfera, pentru networking, pentru petreceri, pentru ca orasul e fantastic – poate nu mai e cel impovarat de haloul opresiv-boem din perioada anilor ’70 cand Bowie scria aici “trilogia Berlineza”, e mult mai gentrificat (a fost invadat de expati americani in cautare de cool ieftin) dar ramane, cu siguranta, vibrant si excitant.
Prejudecata potrivit careia “selectia e slaba” a fost spulberata in ultimii ani prin proiectarea unor capodopere seminale ca A Separation sau The Act of Killing. Ma asteptam si anul asta sa am uimiri si revelatii, insa ele au fost mult mai putine.
Din pacate, competita a fost, de la distanta, una dintre cele mai slabe din istoria recenta: din 20 de filme, abia 4-5 s-au baut, in final, pentru principalele trofee. Cel putin 10 filme au fost de neprivit: n-aveam niciu motiv sa fie prezente la niciun festival, cat de mic si de amarat, cu atat mai mult la un asemenea nivel.
Insa, la Berlin, nimic nu e intamplator, iar alegerile siderante au deseori motive extra-artistice:
- distributia care include staruri americane ce pot veni in februarie pe covorul rosu
- subiectele despre minoritati – sexuale sau etnice – si discriminarile la care sunt supuse.
- raritati asiatice
- pelicule sumbre est-europene care nu fac “compromisuri” artistice.
- coproductii cu Germania din multi bani publici.
Pe scurt, “politica oficiala” Berlinul privilegiaza cinematografia exotica, asa numitul “world cinema”, arthouse-ul extrem, filmele din natiunile mici, peliculele greu de digerat, cu subiecte politice-sociale fierbinti.
Insa valorile contra-culturale promovate ani de zile de selectionerii de la Berlin au intrat deja in mainstream: anti-cliseul a devenit cliseu, subersivul s-a institutionalizat, manierizat. A devenit oportunist.
Exista, ce-i drept, si rare momente cand ideologia si zeitgeist-ul (primavara araba, nelinistile din Iran, tsunami-ul provocat de noul val romanesc) ajuta filmul cel mai bun din concurs - ca in cazul lui A Separation sau al Pozitiei…
Amprenta statuta a coproductiilor:
Filmele costa din ce in ce mai mult, pretutindeni. In Europa (si nu numai) a devenit din ce in ce mai greu sa strangi bani de la investitorii locali, mai ales cand exista putine sanse sa-i recuperezi la box office. Asa ca ai nevoie de alte piete si tari care le-ar putea sustine si distribui. De coproductii.
Insa acestea vin si ele cu tot felul de reguli: ca sa obtii bani germani, trebuie sa filmezi si in Germania.. Ca sa obtii bani francezi, tre' sa ai un star francez, samd. Asa ca filmele au devenit o “afacere” multi-nationala si multi-culturala. Multe dintre ele miros de la posta a coproductie: povestea nu are coerenta sau logica, se fragmenteaza geografic inutil, personaje interpretate de staruri europene sunt introduse fortat si nu organic, pentru a satisface aceste cerinte.
Multe din aceste interventii nu sunt cerute de logica dramatica, ci de regulile arbitrare ale noului joc; formula devine din ce in ce mai transparenta.
Cateva rare bijuterii: TOP 5
Boyhood, regia Richard Linklater
Pelicula lui Linklater e un eveniment cinematografic ce te conduce in miezul existentei umane. Nici mai mult, nici mai putin. Poate cel mai original si mai marcant film pe care l-am vazut in ultimii cativa ani; cum spunea un ziar german, e atat de plin de o substanta si asa de frumos, incat iti vine sa plangi de fericire.
Cineastul a filmat un baiat (Ellar Coltrane, actor neprofesionist) de la varsta de 6, pana la 18 ani, an de an, construind pe parcurs o poveste in jurul lui. Un experiment unic care nu e un documentar, ci fictiune 100%. Baiatul s-a maturizat intr-o creatura reflexiva si locvace, parca descinsa dintr-o pelicula a regizorului, ceea ce face din Boyhood o combinatie de noroc si de geniu.
In acest proiect nebunesc, dar cu rezultate sublime, lui Linklater i-au fost alaturi si actori profesionisti ca Ethan Hawke si Patricia Arquette. Sub ochii nostri, un copil devine adult si se metamorfozeaza intr-o fiinta umana admirabila.
Iata experienta intensificata a evolutiei umane, candida, inaltatoare, cu splendide interpretari si dialoguri. Ansamblul actoricesc condenseaza sub ochii tai magia cotidianului oferindu-ti, in acelasi timp, o perspectiva exaltanta si incurajatoare asupra posibilitatilor si provocarilor vietii moderne de familie. Poate motivul pentru care pelicula n-a luat la Berlin decat premiul pentru cea mai buna regie e faptul ca n-a avut nicio teza in afara de viata insasi.
20.000 Days on Earth, regia Jane Pollard si Iain Forsyth
Cea de-a 20.000 zi din viata lui Nick Cave: de la sunetul alarmei ceasului de dimineata, la o plimbare noctura pe plaja dupa un concert. Nu vorba doar de un banal rockumentar, ci de un portret atmosferic si poetic al unui geniu cu o creativitate nelinistita.
Reverenta e cuvantul de ordine aici – insa justificata, pentru ca Nick Cave se dovedeste, pana la urma, un rocker de divinizat. In acest debut foarte bine compus, duetul regizoral Jane Pollard si Iain Forsyth combina fictiunea si realitatea, scenele dramatizate cu imaginile de arhiva, documentele despre zilele de rock salbatic, cu discutiile cu prietenii si cu sesiunile de inregistrari pentru a reda ce se intampla in mintea lui Nick Cave.
La toate acestea se adauga aparitii aproape spectrale ale unor muzicieni cu care australianul a colaborat de-a lungul timpului precum Blixa Bargeld sau Kylie Minogue. Naratiunea poetica, scrisa si recitata de insusi Cave, ne deschide o perspectiva exaltanta in filozofia sa de autor.
Dans La Cour, regia Pierre Salvadori
Pierre Salvadori realizeaza una dintre cele mai savuroase comedii ale Berlinalei, ce reuseste sa combine in doze potrivite patosul cu umorul, umanismul cu tristetea.
Curtea unei cladiri de apartamente pariziene si locatarii sai bizari, cu fricile si dorintele lor, stau in centrul acestei tragicomedii zanatice. Mathilde (Catherine Deneuve) traieste cu sotul ei la ultimul etaj, e plictisita si deprimata si vede un suflet pereche in Antoine (regizorul si actorul belgian Gustave Kervern), un individ nesigur, a carui existenta a fost in continua schimbare dupa ce a renuntat la viata de muzician.
Pentru Antoine, curtea devine un refugiu, iar pentru Mathilde, Antoine este un stalp de stabilitate in vartejul nevrozelor ce o cuprind. Gratie regiei empatice a lui Pierre Salvadori, crapatura din zidul blocului, sursa de anxietate pentru Mathilde, determina emotii reprimate ca singuratatea sau frica de viitor sa iasa la suprafata printre hohote de ras.
Bai Ri Yan Huo (Black Coal, Thin Ice), regia Diao Yinan
Nordul Chinei, 1999. Intr-un orasel de provincie, se descopera cadavre sectionate. Politistul care se ocupa de caz e suspendat, dupa ce alti doi colegi sunt ucisi.
Cinci ani mai tarziu, politistul, acum om de securitate, investigheaza de unul singur alte cazuri similare. Descopera ca toate drumurile duc la tanara timida si retrasa ce lucreaza la o spalatorie. Ea se dovedeste a fi o surprinzatoare femme fatale intr-o societate represiva, sexista, care obiectiveaza femeile.
Un noir chinezesc nihilist, cu accente lynchiene, ce ne invita in vietile unor oameni-aparent- foarte obisnuiti si care culmineaza cu cel mai deprimant foc de artificii din istorie. Am iesit din sala impovarata, impregnata de rau, coplesita.
Juriul i-a acordat Ursul de Aur si pentru ca e o pelicula chinezeasca total atipica: sfideaza cenzura comunista si trece ca o nava extraterestra pe langa orice jaloane propagandistice. A fost salutat ca un semn al unei primaveri artistice chinezesti. O primavara neagra, poleita cu aurul berlinez.
Calvaire, regia John Michael McDonagh
Un barbat se confeseaza ca a fost abuzat de un preot cand era copil si ameninta ca se va razbuna, ucigandu-l in schimb chiar pe cel caruia ii marturiseste pacatul.
Barbatul ii da preotului doar o saptamana ca sa-si puna in ordine lucrurile. In curand, curentele sinistre care il impresureaza pe parinte si pe care acesta incearca sa le ignore, devin tot mai puternice – pana in punctul in care trebuie sa-si confrunte propria Golgota.
In aceasta tragicomedie, regizorul lui The Guard ne livreaza un update sofisticat al unui film clasic - Jurnalul unui preot de tara a lui Robert Bresson - si impresioneaza prin felul in care infuzeaza subiecte serioase cu o inteligenta plina de verva, umor sec si dialoguri mitraliate, savuroase.
Finalul e cum nu se poate mai potrivit cu miezul: zguduitor si izbavitor. Interpretarea memorabila a lui Brendan Gleeson va deveni, cu siguranta, un clasic in canonul preotilor cinematografici.
